Scrisoare sufletului meu

Cum aş putea să trăiesc fără tine, sufletul meu? M-am întrebat retoric agonizând până să îţi scriu. Cum, când nimeni nu m-a învăţat sa fac asta? Cum să pot trăi fără tine, când m-ai învăţat să iubesc dincolo de cuvinte? Cum sa învăţ să exist fără tine, când inspir şi expir cu fiece silabă, cu fiecare şoaptă fremătând atunci când îţi rostesc numele, suflet? Ştiu, dincolo de cuvinte sunt şi gândurile tale, aidoma alor mele, aşa cum deseori îmi spuneai că eşti doar tu cu ele şi că, nimeni probabil, nici măcar eu nu le-as putea desluşi, darămite înţelege. Însă, sunt trăirile noastre..

Şi dacă le-am înţelege... cui ar folosi? Nu-i vina nimănui.. Momentul regretelor tardive ţi-a apus odată cu începuturile pentru tot ce ai reuşit să naşti în inima mea. Iubirea, dragostea, speranţa, frumosul în toate formele sale... Sublimul. Cum aş putea sa regret tot ce-am trezit în fiinţa ta? Nicicând! Să nu îţi fie teamă... Nimic din ce ti-ar putea face rău nu îmi este voia! Iar dacă nu ne este dat sa fim împreuna vreodată... cui ii pasa? Noi am avut mai mult decât toţi pământenii la un loc, chiar de rămânem muritori pe care viaţa îi trage cu picioarele pe pământ.

’’Sufletul meu...’’ Zâmbesc... E acel surâs in coltul guriţei. Nimeni n-a rostit vreodată doua cuvinte mai frumos, cu o voce care să-mi mângâie atât de melodios auzul. Ştii...?! Copilăria iubirii nu are vârstă, nici timp. Copilăria iubirii este eternă. Cel mai fericit.. EU!!