Crima de a fi adolescent

Zâmbeam fiecărei dimineţi împachetând felia de margarină cu miros de magiun de prune sau marmeladă pe care o azvârleam în sacul de pânză strâns la gura cu şnur, îmi încheiam cămaşa în pătrăţele şi o zbugheam pe uşă la şcoală. Tot drumul îmi spuneam că ar fi trebuit să beau totuşi o cană cu lapte din sticla pe care cu greu o obţinusem stând la coada la alimentara de la 4 dimineaţă, bodogănit de babele lipsite de răbdare, însă eram mândru că rezistasem ispitei, căci numai aşa avea sa ne facă mama cozonac la sfârşitul săptămânii. Şi mai visam la caseta originală cu Modern Talking pe care nu aveam bani să o cumpăr, taman în timpul orei de română. Nefastă alegere. Avea profa un talent deosebit de a mă readuce cu picioarele pe pământ atunci când, cu o precizie de invidiat, îmi trântea în numele Tatălui cartea de poezii pe care o ţinea tot timpul în mână, azvârlind-o până la jumătatea rândului de bănci, fără a uita să mă intituleze "Oligofren tâmpit, făcut la beţie" Nu c-aş fi fost singurul pe care îl alinta în acel stil unic, însă eu devenisem febleţea ei. Ne amuzam teribil când folosea pluralul, progenitura acesteia fiind coleg de clasă cu noi. Şi cu toate acestea, învăţam pe rupte. Învăţam şi să îmi necăjesc colegele împodobindu-le podoaba capilară cu bobiţe de hârtie învârtite între buricele degetelor.



"Cine dracu te-o mai lua şi pe tine de bărbat?!" - îmi spunea întorcând privirea frumoasa cu părul ondulat şi negru ca abanosul, şi aluniţa în colţul guriţei, în jurul căreia roiau băieţii precum cărăbuşii în luna Mai. N-aveam să visez că avea să îmi fie soţie peste ani, cum nici ea nu şi-ar fi imaginat că Dumnezeu nu a fost schimbul trei în ziua în care a rostit acele cuvinte. Şi ce fericit eram la ora de dirigenţie! Luam poziţia lumânării până când termina diriga de turuit, cu promisiunea că mă fac băiat cuminte şi că nu mă voi mai uita în veci pe sub sarafanele fetelor în timpul orelor, apoi răsuflam uşurat că am scăpat fără ca părinţii să îmi fie chemaţi la şcoală, că s-ar fi dus cozonacul şi aş fi mâncat pe pâine exerciţiile din culegerile de texte până noaptea târziu. Avea mama o slăbiciune pentru gramatica limbii române. După ea, ar fi trebuit să îmi analizez viaţa sintactico-morfologic. De parcă era vina mea ca fetele aveau sarafanele tot mai scurte cu fiecare zi?



Dup-amiază exersam zdrăngănitul la chitară prin parc, însă numai atunci când nu se vedeau în capătul aleii şmecheraşii dornici să îţi facă chitara guler, iar dacă eram prins împreună cu cei câţiva prieteni, scăpam ieftin promiţând un poster cu Sandra pe care trebuia să îl dau jos de pe perete, cu tot cu aracet, pentru a-l aduce a doua zi in parc. Cu toate acestea eram fericit, concluzionam eu în oracolul în care mă îndrăgosteam de fiecare fata care se semna cu rujul de pe buze. Te şi bufnea râsul, în mintea mea ceream prietenia fiecăreia şi mă imaginam plimbându-mă cu ea de mana, în tenişii cei noi, cu şosete albe şi tricoul cu abţibild cauciucat, tricou pe care urma să îl împrumut de la vreun prieten sas cu neamuri prin Germania. Nu de pomană, că de pomană nici mama nu i-a dat tatălui meu, ci la schimb pe câteva timbre de colecţie din clasorul la care ţineam ca la ochii din cap. Seara plimbam benzile de magnetofon de la un vecin la altul, mai ales la prietenii ai căror părinţi erau la serviciu, şi trăgeam o porţie de break-dance ca la carte, pregătindu-ne pentru următorul chef la care aveam sa mergem. Şi ne distram de minune! Nu şi la ziua Alinei, când tata l-a trimis pe fratele cel mic după noi când ne era lumea mai dragă. Când am fost întrebat unde este televizorul sport, mi-am amintit brusc că i-l împrumutasem vecinei de deasupra la insistentele acesteia, că aşa eram noi mărinimoşi. Nu şi tata, pentru care nu au contat nici rugăminţile de a fi iertaţi, nici faptul că i-am spus că acceptam să ne pedepsească pentru următoarele două luni, numai să ne lase să mergem înapoi la chef. Răspunsul i-a fost atât de sec precum ecoul rugăminţilor noastre "Pe om să îl loveşti când îl doare burta!" Şi ne-a durut, însă nu de la prafuri şi ierburi, de la alcool şi desfrâu sau nopţi nedormite prin cluburi, aşa cum le sunt durerile tinerilor zilelor noastre, forţând limitele destinului dincolo de bariere cu o năucitoare inconştienţă.



Astăzi la slujba de la biserică mi-a crescut inima cat două pâini să văd atâţia adolescenţi laolaltă, la Sfânta Taină a Împărtăşaniei. Unul dintre ei s-a apropiat de mine si mi-a spus: "Căutam virgula dintre cifrele doi şi cinci, şi nu am găsit-o, şi l-am găsit pe Dumnezeu pe care îl pierdusem. Douăzeci şi cinci de ani mi-au dat!" Douăzeci şi cinci...

Crima de a fi adolescent



Copil rebel, cu acea sclipire guralivă, plină de spontaneitate, aşteptam cu nerăbdare verile toride cu vacanţa cea de toate zilele pentru a pleca împreună cu părinţii şi fraţii mei în concediu. Îmi amintesc cum strângea tata benzina în fiecare lună şi ticsea portbagajul de canistre să ne ajungă pentru un circuit prin ţară. Nu erau mulţi cei care aveau această posibilitate, aceea de a vedea frumuseţile României de la albastrul de Voroneţ şi până la Marea Neagră, Apusenii cu Peştera Urşilor sau staţiunile din Câmpia de Vest. Mama bombănea de fiecare dată când bătrâna dacie se poticnea pe Dealul Feleacului din cauza combustibilului de proastă calitate, că uita de minunata panoramă a Clujului. Vizitam tot ce se putea din pitorescul patriei, iar la întoarcere împărţeam ciocolată şi lame de gumă străină copiilor din faţa blocului. Deseori, poposeam pentru câteva zile la Tăşnad în judeţul Satu Mare, la băi, un alt Felix cu apă termală şi oameni primitori. Şi chiar dacă cei mai mulţi dintre localnici erau vorbitori de limba maghiară, abia aşteptam să cochetam în acel limbaj comun de schimb de priviri cu frumoasele domnişoare unguroaice în costum de baie.

În acele zile am cunoscut-o şi pe Simona, blonda superbă cu ochi albaştri, să fi avut şi ea vreo 16-17 ani, cu care a rămas să ne vedem într-una din serile următoare. Şi cum eram nerăbdători să ne cunoaştem mai bine, am stabilit să ne întâlnim chiar în acea seară. Şi ne-am văzut, ne-am plimbat împreună toţi trei, eu, ea şi fratele meu mai mare, povestind despre vacantă, dar şi câte în lună şi-n stele. Amuzantă, haioasă, cu un simţ al umorului bine dezvoltat, agreabilă, am tot povestit până am ajuns în centrul oraşului. Timpul a zburat pe nesimţite şi nici nu aveai cum să-l controlezi în compania unei astfel de prezenţe feminine. Când la întoarcere pe drumul către staţiune Simona noastră a zărit două faruri alergând gata să mănânce pământul şi a realizat că sunt părinţii ei în maşina care se apropia în mare viteză, a mai apucat să ne spună să fugim, ea făcând acelaşi lucru în direcţia către casă. Noi, adolescenţi cărora nici prin cap nu ne-ar fi trecut ce avea să ni se întâmple, am rămas pe loc, în mijlocul drumului. Şi ce sperietură am tras când şoferul a oprit maşina în dreptul nostru. Sau mai bine zis, când portiera deschisă din mers l-a proiectat pe fratele meu în lanul cu porumb de pe margine, ca mai apoi să coboare huiduma de mă-sa călărindu-ne cu kilogramele ei, dar şi tac-su, un destoinic tractorist în puterea vârstei, care după ce ne-au administrat o corecţie la faţa locului, până să apucăm să deschidem gura, ne-au împachetat ca pe nişte bandiţi jefuitori de vise, în maşină, să ne ducă la miliţie. E drept că, miliţia nu era în curtea lor, locul în care ajunsesem şi în care aveam să fac cunoştinţă cu joarda femeii ascunsă după uşa de la bucătărie, că aşa înţelesese ea să discutăm despre felul inocent în care fiica-sa ieşise cu noi în oraş fără să anunţe acasă. După câteva minute arătam ca o zebra cu dungile de pe spate, sângerând în jungla casei sub urletele leoaicei.

Nu ştiu prin ce minune am reuşit să convingem că fiicei lor nu i-a fost atins vreun fir de păr şi că onoarea acesteia nu a fost pătată, dar ştiu că, osteniţi şi realizând totuşi gravitatea acţiunii lor, ne-au lăsat sa plecam după un timp. Sigur, n-am reuşit să ne convingem şi părinţii a doua zi că fratele meu stătea tot timpul cu ochelarii fumurii pe nas din cauza soarelui şi nici eu că nu îmi scot tricoul să mă bronzez pe o aşa caniculă pentru că nu am chef. Le-am fi spus, însa ne era nouă ruşine de ruşinea noastră. Şi ce s-a mai înfuriat tata când i-am arătat spatele biciuit.. Mamei îi curgeau lacrimile pe obraji de mila noastră şi nu înţelegea ce animal de om nu avusese suflet să ne administreze o aşa corecţie, pe care părinţii noştri nu ar fi conceput-o în veci. "Koszonom szepen", asta a fost tot ce am primit când, în faţa organelor de anchetă, mama Simonei a înţeles că părinţii noştri nu îi vor da în judecată şi nici de sacul lor de faină de grâu nu au nevoie. ,, Îţi doresc să nu ajungi vreodată să simţi ce am simţit eu ca mama!,, - au fost cuvintele mamei înainte să plecăm.

Blog Penita sufletului-Crima de a fi adolescent

Crima de a fi adolescent




Cati dintre noi nu am privit inapoi in timp si am regretat anumite perioade ale tineretii? Imi amintesc de parca a fost ieri cum atrageam nemultumirea parintilior, a dascalilor, a vecinilor, a oamenilor mari din jurul meu. Si am furat si merele din curtea vecinului. Ce, parca stia sasul de peste drum ca noi dadeam iama in livada lui de pomi, cei din blocul de vis-a-vis? Nici pomeneala, il salutam respectuos cu plecaciuni pana in pamant cand il vedeam pe strada, zicandu-ne in gand: „Da-ti-ar D-zeu sanatate, nenea Hantz, ca bune mere mai ai!” Toamna ii sparleam toate nucile, iar visinele si ciresele nici nu apuca sa le vada saracu, dar nici sa se coaca de-a binelea nu le lasam in luna lui cuptor. Alteori o zbugheam pe deal, iar in drum ne opream la vila altui sas si-i praduiam toate macesele din gard, macese ce urmau sa ne fie munitia in jocul nostru de-a „hotii si vardistii”. Si ne apuca seara pe coclauri, ajungeam acasa si ne rugam sa fie intrerupt din nou curentul gratie directivelor socialiste, si uite-asa o puneam de un „de-a v-ati ascunselea”. Bucurosi nevoie mare ca ne putem piti peste tot, incepand din iarba din curtea scolii si pana in beciul blocului, acolo unde pentru prima data am si vazut cum arata un san de femeie, si terminand cu varful plopului care se inalta pana la etajul trei, locul in care nici mama cercetasilor nu te gasea, ne-ncingeam intr-o adevarata competitie de „primul pune ochii, urma scapa turma” . Si scapam, nebatuti uneori, atunci cand pierdeam notiunea timpului iar tatal meu ne fluiera pe mine si pe fratii mei sa intram in casa. Asa s-a intamplat si in acea noapte de vara, era aproape de Sf. Petru. Sa tot fi fost la inceputul clasei a zecea, iar fratele cel mare ultimul an la liceu. Cel mic, puiul mamei, era deja in casa de cu seara. Noi insa, cei mari, cu tuleii mijiti bine si cu mintile clocotind a fete cu sani ca de mar, ne-am pierdut care cum a reusit printre sarutari pe care abia acum le descopeream fascinante, la fel ca si durerile de toata jena din jurul abdomenului. Si ne-am ratacit pana dupa zece seara, cand primul fluierat al tatalui ne-a scos din visarea amestecului de fluide ale gurilor ce nu mai conteneau sarutandu-se..




„Frate, hai sa mergem ca ne fluiera tata!” Imediat, i-am raspuns fratelui meu. Doar nu murea daca mai astepta un pic, cand era mai dulce imbratisarea.. ca sa nu spun cand reusisem in sfarsit sa ajung sa imi strecor mana pe sub bluzita ei si sa-i simt sanul in causul palmei. Atunci s-a trezit si tata sa fluiere?? Nu stiu cand a fluierat a doua si a treia oara, nici cand a zburat timpul, ca nu mai aveam noi minte decat pentru umflatura din pantaloni si fierbinteala ce ne clocotea prin vene, ca deodata ne-am trezit ca sunt luminile stinse la etaj. Ooops, ne-am mai pupat de cateva ori si fuga acasa. Am sarit cate doua trepte pe scari si… usa incuiata? Nuuu! Si suna la usa, si ciocane, si apare si tata.. Nu singur, ci cu sfanta nuia. Sau curea? Nu mai stiu, nu eram primul , fratele meu incaltase primele lovituri, eu am fugit in jos pe scari. Apoi am auzit vocea tatalui: „Sa veniti in casa cand v-oi chema eu!” Mahniti, imbracati ca la amiaza, ne-am asezat pe banca in fata blocului storcandu-ne mintea cum sa facem sa ajungem in patul nostru, eram deja obositi si visam un loc caldut si somn ca pe o „Eugenia”, alimentul olimpic al acelei perioade.

N-a trebuit sa stam prea mult, inventivi cum eram, am hotarat sa intram in casa prin balcon, escaladand etajul unu pe vita de vie. Zis si facut, fratele meu m-a imbarcat, eu fiind mai slabut si mai mic ca varsta, insa am avut grija sa il conditionez ( daca avea sa ne prinda tata sa ii spunem ca el a intrat ), am intrat pe usa de la balcon care era deschisa direct in sufragerie, apoi in hol, am descuiat usa tiptil si tot la fel de silentios ne-am furisat in patul nostru din camera, aranjati si impachetati de somn, fix in pijamale! Si ce mandri eram de noi, ii pacalisem asa de frumos pe parinti, iar ei habar nu avea, stiau ca odraslele lor stau zgribulite undeva afara in frig. Ha, ha , ha! Prostule, nu mai rade, mi-a spus fratele. Stii ce? Eu zic ca ar fi mai bine sa mergem la ei in camera sa ne cerem iertare si sa le spunem ca am venit. M-am uitat lung la el, avea dreptate. Daca isi faceau griji? Daca s-au uitat pe geamul care dadea catre bancile din fata blocilui si nu ne-au mai vazut, clar s-ar fi ingrijorat. Ne-am ridicat din pat indreptandu-ne catre usa de la camera lor in varful picioarelor. Ca de obicei, fratele meu primul. In momentul in care fratele a apasat manerul usii, pe clanta, acel moment in care fara sa vrei sa aude un scartait de metal si el a vrut sa deschida usa cu „te rugam sa ne ierti” pe limba, tatal nostru s-a infipt in usa ca o vijelie, blocand-o si strigand catre mama: „Hotii, femeie, hotiii!!!” Ce ne-am speriat noi de reactia tatalui, dar ce sperietura au tras ei pana s-au lamurit ca dincolo de usa de la camera lor le sunt progeniturile..



Sigur, a urmat binecunsocutul interogatoriu. Cine, de ce, cum , pe unde , bla-bla, dupa care am fost expediati in … Oooo, nu, nu afara, si nu oricum!! In pijamale, pe casa scarii in genunchi cu mainile ridicate amandoi, in fata usii de la intrare in apartament. „Stiti ce se intampla acum, nu?” Nu stiam ce vrea sa spuna, ne-am privit mirati si eu si fratele meu. „Vine lumea de la schimbul trei, nu cumva sa vad ca v-ati ridicat de aici sau ca mi-ati plecat, ca nu stiu ce fac cu voi, s-a inteles? Aveti grija, ma uit pe vizor.” Am inlemnit. Nuuu, nu era posibil, cum sa ..? Adica, eu cu fratele meu? Noi, cei care pupam fetele in curtea scolii, care aveam totusi 16 si 18 ani, e drept, neimpliniti, dar oricum. Cum sa fi stat sa rada parintii fetelor pe care le inghesuisem de noi. Din priviri m-am inteles cu fratele meu, probabil ca tata nu constientiza ce inseamna sa fii adolescent ranit in orgoliu, in amorul propriu. Ne-am ridicat si am luat-o la fuga pe scari, am iesit pe usa din spate de la uscatorie si direct printre gunoaie ne-am facut nevazuti. Cum? In pijamale amandoi, eu in sosete, iar fratele in niste botosei crosetati. N-am sa detaliez cum ne-am petrecut noaptea, cum am ajuns inapoi in scara blocului dupa ce am luat la pas tot cartierulu si cum am aterizat pe bloc, nici cum vecinul de la 4 ne alerga in jurul antenei crezand ca vrem sa-i furam amplificatorul pentru bulgari, in schimb am sa va spun ca a fost o noapte in care mi-am tinut fratele in brate de frig, ca dardaiam amandoi la 4 dimineata, ca tot de frig ne-am invelit cu presurile de la intrare ale vecinului care era plecat la mare, ca tot de frig am coborat la intrarea in beci unde ni se parea cald si am ascultat in acea liniste a dimineatii fiecare closet caruia i se tragea apa si faceam pariuri ca este cel de la vecinul X sau Z. A fost o noapte lunga, una dintre noptile adolescentei mele, o adolescenta a unor timpuri mult prea frumoase pentru a nu le zambi amintindu-mi.



Astazi, am intrat in biserica, am deschis usa si spre surpinderea mea, lucru care nu se intampla de obicei, toti pustanii astia care inca se mai numesc „minori”, dar care sunt mai batrani si mai versati decat parintii nostri, stateau in genunchi, sa tot fi fost ei vreo 5-6 la numar, si se rugau. Chiar se rugau! M-a strabatut un fior a nu stiu ce, incercandu-ma acea senzatie de mirare, uimire, iar in linistea sfantului lacas am auzit o voce: „Care esti cu crima aici,sa te rogi cu rugaciunea asta in fiecare zi,ai inteles?”

Crima de a fi adolescent-Partea a patra




Ce poate fi mai frumos decât pitorescul muntelui savurat pe traseele de creastă, cu rucsacul în spate şi prietenii legate la un foc de tabără, printre acorduri de chitară? N-am aşteptat prea mult să vină vacanţa de vară, însă am aşteptat acordul parinţilor, care cu chiu cu vai au acceptat să ne lase să explorăm muntele. Nu era o treabă tocmai uşoară, nici cea a parinţilor şi nici a noastră. Mama s-a lăsat mai greu înduplecată. Cum să-i plece baieţii mai bine de o săptămană de acasă în sălbăticia naturii, pe unde ursul mormăie nestingherit şi lupul îţi rânjeşte mârâind pe după copac? “Şi dacă vi se întâmplă ceva? Dacă sunt oameni răi pe acolo sau cădeţi în vreo prăpastie, cine vă mai salvează?” – spunea mama. O încurajam argumentând că ştim să ne purtăm de grijă, că am primit educaţia atât de necesară supravieţuirii şi că nimic nu ne va opri să ne întoarcem întregi acasă. Ce am dus noi muncă de lamurire cu ai noştri, dar ce am muncit să convingem ceilalţi părinţi, ai prietenilor! Aveam totuşi 15 ani. Că dacă m-aş pune acum în situaţia de a accepta să îmi plece plozii la Cucuieţii din Deal să se hazardeze să facă tot Masivul Făgăraş, traseu de creastă timp de o săptămână, cu siguranţă aş spune NU. Dar parinţii noştri nu erau aşa. Ne-au lasat. Sunt convins, cu inima strânsă. Mircea, Claudiu, Marius, eu şi fratele mai mare. Cu Marius eram de o seamă, ceilalţi doi aveau aceeaşi vârsta cu fratele meu cu doi ani mai mare. E drept că mai fusesem pe Toaca Ceahlăului, la Curmătura Pietrei Craiului şi deseori pe Măgura Codlei, dar noi chiar ne hotărâsem să forţăm limitele. Deseori mă întorc în timp şi revăd acele momente în care am plecat de la poalele Pietrei Craiului cu direcţia refugiul Berevoiescu, un traseu cu urcuş continuu de 12 ore, începutul marii noastre expediţii. Echipaţi cu bocanci, rucsac cu cadru de fier, fiecare având câte 30-40 kg, pachete de mancare, haine şi bomboane, dar şi botelcuţa cu apa, am lasat în urmă padurea de foioase şi pădurea de brad, trezindu-ne pe piscuri golaşe împreuna cu caprele negre. Şi ce mandri eram în vârful muntelui, şi cum ne holbam prin binoclul rusesc adus de tata din fosta U.R.S.S. , de parcă alţii nu mai aveau ce aveam noi! Şi de adevăratelea, aşa şi era! Podragu, Bâlea, Negoiu, au fost cabanele în care am lăsat crâmpeie din veselia noastră, dar şi emoţii şi multă adrenalină când am trecut prin “Strunga dracului” sau pe “La trei paşi de moarte” , zone accidentate cu grad mare de risc.



Tot în vârful muntelui am întalnit pentru prima dată efectul de condens abundent, aflându-ne într-un soi de ceaţă despre care ulterior am aflat ca este nor, că nu înţelegeam noi de ce curg apele ca din burlane pe pelerinele noastre Şi tot acolo, de copil ce eram, aproape că am alergat până la Podragu să gasesc locuri la cabană, iar când am ajuns în faţa construcţiei de lemn, mi-am pierdut cunoştinţa şi m-am trezit din leşin lins de magarul cabanierului. Primul coniac “Vulturu” l-am servit la Bâlea, stare euforică ce l-a inspirat pe Marius într-o polemică demnă de politica românească actuală, când pe lista de meniu a cabanierului a citit “Conservă peste urs” şi a insistat să comande două porţii cu tot cu labe, spre marea nedumerire a gazdei, care l-a lămurit repede pe prietenul nostru când acesta i-a indicat cu degetul delicatesa din meniu, cum că este vorba despre “Conservă de peşte” Made in U.R.S.S. , fără legătură cu animalul. Abia in ziua urmatoare s-a trezit de-a binelea Marius, când printre pozele făcute cu vechiul aparat de fotografiat s-a descoperit a fi cel mai înalt om din Romania pentru cateva secunde, cocoţat pe indicatorul de traseu ce străjuia Vârful Moldoveanu. Şarmant, cu un umor plin de subtilitate şi foarte haios din fire, privire iscoditoare pe sub lentilele ochelarilor săi, s-a îndrăgostit iremediabil de “Bâţânica”, bucureşteanca pe care o poreclisem aşa datorită stării ei fără de stare, căreia îi cântam la chitară în jurul focului de tabără . Ne-am împrietenit repede cu grupul de la Bucureşti, câţiva studenţi pentru care aveam o mare admiraţie, căci nu oricine făcea o facultate pe atunci! Dooaaamne, şi ce bine mai arătau fetele! În mintea fiecaruia încolţise gândul că trebuie neapărat să intrăm la facultate, măcar că fetele nu erau deloc inhibate. Au dovedit-o când am ajuns la lacul Călţun, loc în care două dintre ele şi-au scos tricourile pentru a se răcori cu apa rece ca gheaţa, acea apă pură şi limpede de munte ce le întariseră nurii şi nouă pantalonii. Adolescenţi… La Negoiu am descoperit că ploşniţele au un miros groaznic dacă le striveşti pe motiv că dorm cu tine în pat la prici. Şi tot pe munte am învăţat că, indiferent de cate ori cad, trebuie să mă ridic şi să plec mai departe, şi că nu îmi va căra nimeni rucsacul dacă obosesc. Şi am mai învaţat că prietenii sunt speciali, unici, că sunt minunaţi când împart ultimul biscuit câte o firimitură pentru fiecare şi drămuiesc gurile de apă din ultima botelcuţă pentru a nu muri de sete până la primul izvor.

Claudiu, frumuşelul cum îi spuneam noi, este de ani buni în Anglia, un familist convins. Mircea are propria afacere de succes şi mai fredonează şi acum piese precum “Când te scuturi de zăpadă” ori “Să mergem amândoi la strâns de fân”, melodii ce le cântam pe munte. Marius… s-a stins înainte de vreme, fără ca măcar să îşi poata încheia socotelile cu viaţa, la nici 23 de ani. De fiecare dată când urc în vârful dealului, acolo unde îşi odihneşte tinereţea furată, aprind o lumânare şi citesc: “Şi totuşi, poate, undeva… cândva, ne vom întâlni” . Cuvinte scrise cu litere de mână pe marmura neagră.

Crima de a fi adolescent-Partea a cincea

Niciodată n-am fost bogaţi. E drept că nici sărăcia nu ne-a dat afar` din casă, aşa cum salamul de Victoria nu lipsea din frigider şi nici untul pe care îl aduceam cu grijă să nu-l moleşească soarele, fix din camp, în perioada campaniei agricole de toamnă. Primea fiecare elev de la primărie pachetul şi tare ne bucuram să avem unt sau margarină Rama.

Toată clasa ne adunam în câmp la cules. Şi diriginta cu noi. Avea şi ea pachetul ei. Eram ca nişte furnicuţe la strânsul de pe urmă, iar cea mai mare distracţie o aveam de fiecare dată când prindeam şoareci pe care îi băgam sub bluza vreunei colege. Ne şi bronzam totodată. La pauza de masă scoteam borcanul cu zacuscă facut de mama şi întindeam pe pâine, o adevarată delicatesă la foamea pe care o aveam. Cam aşa se desfaşurau zilele de muncă patriotică, de voie, de nevoie, şi ne prindea bine. Unii dintre noi aveam deja format un soi de cult al culesului cartofului înca din şcoala generală, când pentru câţiva bănuţi şi un pate de ficat ne înfigeam dis-de-dimineaţă în cizmele de cauciuc şi porneam către IAS-ul din localitate, muncind zi lumină. Aşa mi-am strans bani de semicursieră, cea mai tare ţoaclă, pe care am uitat-o într-o buna zi in faţa magazinului de pâine. Abia seara mi-am amintit că plecasem cu ea şi m-am întors pe jos. Şi ce-am mai plâns de ciudă. Fraier eu. De fiecare dată când se apropia culesul, tata ne pregatea pentru campania de colectare a hranei cea de toate zilele. Ne intitulam zilieri şi începeam cu Serele, de unde câteva zile căram cu plasa morcovi, ceapă, ţelină şi pătrunjel, şi urma CAP-ul, de unde ne făceam provizii de cartofi pentru la iarnă. Tot aşa, câte 10-20 de picioici în afară de sacul zilnic de persoană pe care îl primeam de la beneficiar. Dupa 2-3 săptămâni eram aranjati. Atât de aranjaţi, că ne permiteam să dăm cartofi pe struguri la schimb, pentru a face şi vreo două damigene de vin. Şi ce mândri eram de noi. Serile de toamnă citeam din tema de vacanţă data de profi şi ziua făceam rezumat pe câmp în pauza de masă. Acei ani ai adolescenţei ne-au format în mare parte ca oameni.



Astăzi avem conturi pe Facebook, hi5 si Twitter, socializăm cu necunoscutii pe Messenger într-un limbaj ce ar revoluţiona pâna şi scrierea cuneiformă, dar nu stăm de vorbă cu parinţii despre problemele reale pe care le întâmpinăm, ei ne sunt dacă nu duşmani, indiferenţi. Hrănim plantaţiile din diferitele jocuri online, ori jucăm Counter Strike până ne sar ochii din cap. Ne deversăm frustrările prin cluburi până dimineaţă, iar când ne amintim că nu ne-am făcut lecţiile, dăm un search pe Google, nici ăla scris corect, căci gramatica ne este străină, şi luăm un rezumat la gata de dragul unei note bune. Nu mai ştim cine a fost Sadoveanu, Rebreanu sau Caragiale, nici Arghezi sau Eminescu, pentru că ei nu au nici capital, nici maşini de fiţe ca să ne fie amici.

Prin clasa a şaptea, la ora de sport, când ne-a salutat profa de educaţie fizică spunând “Bună ziua, elevi“, tembelu` de mine a raspuns “Heil Hitler“, că atât m-a dus mintea, asociind etnia profei (săsoaică) cu faptul că Hitler a fo` neamţ. Incomensurabilă gafa! M-a caftit profa, m-a bătut diriga, m-a altoit şi directoru` după ce m-a ţinut o oră întreagă în cancelarie, ca după toate astea să îmi scadă şi nota la purtare! 7, cu multumiri din partea parinţilor care m-au pedepsit câteva zile să nu ies din casă. Totul pentru două cuvinte amărâte, spuse din tărtăcuţa unui adolescent de clasa a şaptea. Astăzi ne înjurăm dascălii, le luăm tot arborele genealogic la spurcat, eventual îi mai şi bruscăm dacă fizicul ne permite, iar noi, oamenii mari, ridicam degetul imperativ: “Nu ne maltrataţi copilu` şi nu îl supuneţi la rele tratamente, vreţi să rămană cu sechele?“



Mai zilele trecute m-am întâlnit cu profa` de limba română, doamna Peter. M-a ridicat în slăvi mai ceva ca pe propriul copil, aproape elogiind felul în care am ales să mă realizez ca om, împreună cu familia. Era tare mâhnită. Când am întrebat-o ce face şi cum îi mai este, s-a schimbat brusc şi mi-a spus cu o voce scazută şi privirea în pamant că ..asteaptă să moară de ruşine, că s-a dus totul de râpă în ţara asta!

Viitor luminos ca un tăciune stins

Alergăm pe tot parcursul vieţii după un vis, acela de a realiza ceva. Plecând de la felia de pâine cea de toate zilele pe care fiecare om o are la masă şi până la trăinicia unei relaţii, ne străduim din răsputeri prin toate mijloacele şi cu toată încrederea să ne fie bine. Şi sperăm ca într-o bună zi aşa va fi. Fiecare etapa pe drumul anevoios către împlinire are suişuri şi coborâşuri. Spuneam mai deunăzi că fericirea este o stare relativă a celor care mai ştiu să viseze, că aceasta nu este o constantă a existenţei şi că, de cele mai multe ori, pentru a simţi gustul ei trebuie să te fi scăldat mai înainte în mocirla deznădejdii. Apoi, mai concluzionam că nu există un apogeu al acesteia, căci de fiecare dată după o mare dezamăgire, înarmaţi cu scutul înţelepciunii rezultat din evenimentele anterioare, ne avântăm mai încrezători ca niciodată, croindu-ne drum printre diferitele obstacole în speranţa că o vom atinge din nou. Viitorul îl vedem ca pe o relaţie de perspectivă cu viaţa. Şi cum viaţa este curvă, una pe care nu o poţi schimba ca pe o pereche de ciorapi, încerci sa o modelezi, trăind-o după principii şi valori bine definite, singurul mod în care visele pot deveni realizabile. Teoretic, căci un astfel de viitor este ca un joc de domino ale cărui piese nu îţi aparţin. Un viitor luminos ca un tăciune stins. Ştergem cu buretele şi o luăm de la capăt.

Fericirea stă în lucruri mărunte, lucruri pe care dacă le scăpăm din vedere, ajungem să credem că nu suntem fericiţi. Ai ascultat vreodată o melodie care ţi-a dat un sentiment extraordinar de suficienţă? Atunci ai fost fericit… Te-ai bucurat vreodată nespus de o surpriza pe care cineva drag ţi-a făcut-o? Atunci ai fost fericit…

Cristina

Aveam word-ul deschis când a venit Cristina şi m-a întrebat ce fac. Scriu, i-am răspuns..
„- Hmm, bacovianule, viitor luminos ca un tăciune stins? Pare serios şi grav.”
-Da, ca un tăciune stins..

După care m-am ridicat, îndepărtându-mă de masa de lucru. Simţeam nevoia unei guri de aer. Am revenit după câteva minute, timp în care ea, Cristina, a scris în articolul nefinalizat: „Fericirea stă în lucruri mărunte, lucruri pe care…”

Înainte ca eu să mă afund definitiv într-un viitor fără perspectivă, luminos ca un tăciune stins de dragul creaţiei, am zâmbit odată cu gura de aer pe care ea tocmai mi-o adusese. Iar dacă uneori avem momente când nu suntem în stare să vedem pădurea din cauza copacilor, se va găsi cineva drag să ne facă o surpriza plăcută. Mi-am învăţat lecţia de viaţă, fericirea nu vine neapărat de unde speri, ci de unde nu te aştepţi. Astăzi am fost fericit..

Peniţa sufletului-Viitor luminos ca un tăciune stins

Impresii de vacanta-Frumusetea vine din interior





Frumuseţea vine din interior, am ştiut acest lucru tot timpul, doar că nu tot timpul mi-a fost dat să întâlnesc astfel de oameni. Ştiam că ei există, că sunt undeva acolo şi că fac parte dintre noi, cei de rând, şi că dincolo de trupuri sunt adevărate sfere de energie pozitivă pe frunţile cărora stau mărturie aure albe asemeni coroanelor regeşti, menite să îţi înfrumuseţeze existenţa şi să îţi spulbere toate temerile, frica, neputinţele şi îndoiala. Privindu-i în ochi, lovindu-te de seninul lor, prima senzaţie care te încearcă este aceea a ruşinii, apoi simţi cum te mistuie cea mai aprigă mustrare a conştiinţei şi inevitabil îţi spui în sinea ta cu acea voce interioară pe care o descoperi blajină pentru prima dată „Tu să mă ierţi”. Şi nici măcar nu realizezi în totalitate pentru ce îţi ceri iertare. Probabil pentru că ţie îţi lipseşte acea frumuseţe şi că, în meschinul tău, pui răul înainte, prea plin de complexe şi prejudecăţi, fărâme de invidie şi răutăţi gratuite, dar şi un soi de scepticism raportat la propria persoană pe care în nesocotinţa ta îl atribui şi lor. Însă ei, ei nu sunt aşa..





Frumuseţea lor este dezarmantă, surâsul lor îţi descleştează pumnul, căldura chipului îţi topeşte inima, iar în îmbrăţişarea lor abdici. Ei sunt cei care te iubesc dincolo de puterea ta de a înţelege dragostea în toate formele ei. Îţi deschid sufletul şi te fac să ţi-l priveşti cât de minunat îţi poate fi cu o firimitură din dragul lor. Ei sunt cei care făuresc aripi viselor şi te învaţă să zbori. Ei sunt cei care se sacrifică pentru tine şi nici nu ştii să le mulţumeşti că există, căci n-ai învăţat cum se face. Ciudată mintea umană, mai ales în încercarea de a copia felul lor unic de a fi. Frumuseţea interioară vine din suflet, cu ea te naşti pur şi simplu, nu presupune învăţare şi nici exerciţiu. Purtătorul unei astfel de frumuseţi este un stigmatizat, el ştie să ardă în flăcările iubirii pentru oameni pe altarul vieţii, fericirea sa fiind fericirea celor din jur. Cel mai fericit… EU.

Crima de a fi adolescent-Partea a sasea




Dacă ar fi să îmi amintesc cu mare drag de anii adolescenţei, de anumite perioade ale acesteia, zilele de vară în care îmi petreceam scurtele vacanţe la bunici ar fi dintre cele memorabile. Începând cu mânatul ciurdei satului, scăldatul la gârlă şi până la furatul ouălor de găină din cuibar, pentru care îmi luam seara o mamă de cafteală de la bunica, făceam tot ce îmi debita mintea de copil. Nu singur, că n-ar fi avut niciun farmec. Mă-nhăitam cu fratele cel mare, dar şi cu Dănuţ şi Călin, nepoţi ai vecinilor bunicii, de o seamă cu noi, veniţi şi ei în vacanţă să se delecteze prin praful drumului de ţară ridicat în văzduh de căruţele cu roţi de lemn. Şi nu putea lipsi celor patru muşchetari Daniela, verişoara noastră, cu trei ani mai mare ca mine, dar la fel de necoaptă şi zăpăcită pe cât de frumoasă, care ne aducea cozonac din chiler, ascunzându-l sub bluză , când eram pedepsiţi să nu mâncăm pentru te miri ce trăsnăi.

Trăsnăi care erau la ordinea zilei. Când scăpam pe uliţă, duşi eram. Prăduiam nucii încă în coajă, de nu mai ieşea culoarea maronie din palmele noastre toată săptămâna şi ne-nfigeam ca lăcustele în duzii din împrejurimi, apoi ne hlizeam unii la alţii şi râdeam de vineţiul dinţilor noştri. Plecam împreună “de vale” sărind în pasul ştrengarului, desculţi şi murdari, şi prindeam gâriţe, un soi de peşti mici cu solzi ca nişte ace la nivelul brahniilor, pe care îi aruncam pe malul pârâului cu tot cu acea vegetaţie verde cunoscută sub numele de mătasea broaştei, după care fugeam în lanul de păpuşoi şi încingeam un foc din coceni, pârleam peştele că nu se putea numi copt, şi îl serveam ca pe o delicatesă. Escaladam pantele de cătină şi culegeam fructele, un desert ce îţi făcea gura pungă, şi ne lăudam cu micile zgârieturi lăsate de arbuştii înţepatori, de care uitam instantaneu când vreunul dintre noi avea nenorocul să colecţioneze un spin în talpă. Aveam mai mereu senzaţia că timpul s-a oprit în loc pentru noi şi că suntem cei mai puternici din lume. Compusesem până şi propriul nostru cântec de drumeţie: “Patru putornici şi-o putoare”. Sărăcuţi cu duhul, ce mai. Şi ce fericiţi eram… Cântam cât să audă toată valea şi uliţa în drum spre casa bunicilor.



Zburau gâştele şi raţele care-ncotro, că ne plăcea teribil să le alergăm până se desprindeau de la pământ cu un găgăit asurzitor, că până şi preotul satului amintea la slujba de Duminică, în biserica, ce obraznicături de nepoţi are mama Ileana, mamaia noastră. Dar ne pasa? Noi eram mândri de colecţia de pene cu care ne gâdilam seara în pat până muream de râs.
Şi, bineînţeles, urma să fim pedepsiţi. Frica noastră era vătraiul de pe sobă, dar cine stătea să şi-o fure? Salvarea noastră era bunicul. Bunicul era un om blând. Nu ştiu de ce eram sufletul lui. Aşa îmi spunea: “Tiriplic, sufletul lu` tata…” Şi-mi zâmbea strângându-mă la piept. Poate pentru că îi semănam bucăţică tăietă sau poate pentru că în cele doua razboaie pierduse atâţia oameni dragi.

“Tataie, dar mai spune-ne o întamplare din război”, îl rugam deseori. Ştiam că până depăna el, bunica avea să vină cu laptele proaspăt muls. În ochii lui albaştri ca cerul se perindau parcă toate evenimentele acelor timpuri în câteva secunde, din care alegea o singură secundă pe care o aşternea într-o frumoasă povestire despre vitejia ostaşilor români. S-a stins câţiva ani mai tarziu. După el i-a urmat mamaia, căci drag i-a fost să îl aibă alături toată viaţa şi nu a putut îndura lipsa lui. Vacanţele la ţară au devenit de-atunci simple poveşti ale copilariei, pe care uneori le mai spun copiilor. Şi-i vad chicotind sau dându-şi coate, iar puştoaica nu se poate abţine să nu îmi spună: “Erai mare ştrengar şi făceai multe năzbâtii, tăticule. Ştii, când o să mă fac mare, o să mă fac şi eu bunică.”

Crima de a fi adolescent-Partea a şaptea



O vorbă din bătrâni spune că bătaia-i ruptă din rai, iar în materie de vorbe bătrâneşti, am fost dintotdeauna cel care s-a lipit de ele până-n măduva oaselor. Cum să uit eu cureaua din piele a tatălui meu, cu care ne plesnea când şi când, alergându-ne în jurul mesei din sufragerie? Cum să uit de sfânta lingură de lemn ce ne altoia pe noi, adolescenţi în plin proces de transformare, peste umerii vanjoşi, atunci când ne scoteam din pepeni parinţii? Noi chiar eram copii buni, numa` că ne mai lua valul câteoadată, iar dacă valul ăsta ne ţinuse din clasele gimnaziale şi până la liceu.. era vina noastră, a mea şi a fratelui meu? Curgeau belelele gârlă, căci inventivi cum eram, nu scăpam nicio ocazie să facem tot ce ne trecea prin cap. Actor sau preot ar fi trebuit să mă fac, aşa îmi spuneau rudele. Actor pentru că reuşeam să mimez cu brio suferinţa şi să inspir milă, dar şi pentru că imitam actori celebri, iar preot pentru că îmi permitea vocea, iar lucrul acesta ieşea în evidenţă în preajma sărbătorilor de iarnă, când plecam cu trupa de colindatori pe la casele oamenilor, moştenind astfel talentul părinţilor. Dar cum rudele mele nu au avut niciodată veleităţi de ursitoare, m-am trezit într-o bună zi în slujba statului, la fel ca fratele meu mai mare, poliţist. Dar asta este o altă poveste...





Ce copil nu-şi doreşte să aibă propria ambarcaţiune, frumos finisată şi lăcuită, construită în detaliu? Admiram fiecare bărcuţă în miniatură la “Casa pionierilor” şi visam să avem una proprie. Între timp, exersam concursurile cu beţe de chibrit prin apa din canalizarea din faţa blocului, atunci când prin capacul canalului cu 6 găuri ţâşnea apa ca dintr-o fântână arteziană. Ne adunam toţi copiii, aliniam beţele de chibrit la start şi incursiunea bărcuţelor cu catran devenea o adevărată aventură printre suvoaiele de apă ticsite de resturi menajere. Nu mai conta că ne udam până la genunchi sărind peste bordură, importantă era competiţia şi mândria de a fi printre câştigători. În acea zi de toamnă am pierdut locul pe podium nu din cauza nepriceperii mele de a înlesni avântul băţului de chibrit, ci din cauza faptului că am fost plăcut surprins să găsesc un balon plutind pe apă. Cum baloane nu găseai nici măcar la ziua vreunui vecin, am băgat mâna în apă şi bucuros l-am scos, după care l-am scuturat bine şi, cu voioşie, mi-am împins tot aerul din plămâni prin buzele lipite de cauciucul răsucit pe margini, umflându-l în întregime. I-am făcut un nod ca aerul să nu mai poată iesi, după care, alergând printre copii, am început să strig în gura mare: “Am găsit un baloooon! Uraaaaa! Ce supeeer! Şi nu e spart, e buun!” Şi ţopăiam atât de fericit, că am uitat şi de barcă şi de competiţie! Fericirea mea n-avea să dureze mult.. Tot entuziasmul meu a fost curmat de strigătele mamei, care iesită pe geamul de la bucătărie, încerca să îmi explice că acel balon e plin de microbi şi alte boli, să nu-l mai bag în gură: “Aruncă-l măi copile, o să faci bube la gură! Tu nu vezi din ce apă mizerabilă l-ai luat?” Sigur, eu nu văzusem nici măcar că este un prezervativ, pentru că nu ştiam cum arată unul, iar mama nu ar fi pronunţat în veci cuvântul pentru a mă lumina. Şi chiar am întrebat de ce este aşa decolorat balonul... Clar nu din cauza apei, dar aveam să aflu asta mult mai târziu..

Uneori, când trec prin faţa blocului în care am locuit atâţia ani şi se întâmplă ca din canalul din susul străzii apa să ţâşnească din nou ca o fântână arteziană, îmi fac loc printre copii, mă uit de jur-împrejur, scot discret un pai de chibrit de prin buzunare, îl aşez pe apă şi privesc competiţia cu propriul trecut de la distanţă. Şi zâmbetul de pe chipul meu trădează nostalgia acelor vremuri. Cândva, voi avea propria mea ambarcaţiune, îmi spun şi-acum...